Un film nou, şi pe care îl aşteptam de ceva vreme, m-a făcut să văd lumea puţin altfel. În “Surrogates” oamenii stau comozi în case şi îşi trăiesc viaţa prin nişte roboţi teleghidaţi. Ar fi posibil aşa ceva şi în ziua de azi? Veţi zice că nu, că e o idee sf, că nu avem tehnologia, sau dacă o avem e undeva ţinută în secret. Recunosc că o astfel de tehnologie ar fi cu totul altfel pusă în practică. Însă ideea de a trimite surogaţi prin care să interacţionăm lu lumea înconjurătoare încă vi se mai pare străină? Dar aceste rânduri unde le citiţi?

Cred că internetul e o mare de surogaţi iar noi interacţionăm unii cu alţii doar prin “avatari”, “statusuri”, “postări”, şi ne e tot mai greu să ne rupem de internet. Dacă ar exista tehnologia din film oamenii nu ar comanda roboţei cu ea, oricum destul de scumpi, ci ar naviga cu mintea direct pe internet.

Încercaţi să staţi o zi pe săptămână offline. Eu am stat sâmbătă când mi-a picat netul. Sper să mai pice!

Ce faci atunci când uiți de ziua de naștere a cuiva? Îi poți spune așa, netam nesam, la mulți ani? Dar faptul că știai de ziua respectivă încă dinaintea ei, însă cumva ai uitat să o treci în calendar și, tot cu impresia că va fi mâine, îți dai seama că au trecut trei luni? Mai ai curajul să îi spui? Sau îți propui să n-o ratezi pe următoarea?

Dar dacă nici persoana respectivă  nu-și mai aduce aminte? Sau poate niciodată n-a știut. Căci era o singură aniversare într-o viață. Și ai ratat-o.

Mai bine taci!

Aş putea număra pe degetele de la o mână filmele SF care m-au impresionat în ultima vreme, deşi piaţa nu duce lipsă de titluri. OK, poate sunt prea critic sau poate sunt doar suprasaturat de efecte speciale, însă mai sunt şi filme care abia aştept să apară.

Unul dintre ele a avut premiera recent: District 9. Ce aduce nou? O viziune mai umană asupra extratereştrilor şi o latură mai puţin umană (binecunoscută) a oamenilor. Este vorba despre xenofobie. Un element cheie al filmului este caracterul documentar, aproape toată pelicula fiind filmată cu o cameră purtată. Locaţia contribuie din plin la sentimentul apăsător, fiind ales un cartier a cărui locuitori au fost ei înşişi evacuaţi şi relocaţi de curând, situaţie în care se află şi extratereştrii. Efectele speciale sunt folosite doar atât cât să susţină povestea, fără nici un exces. Dacă vizitatorii ar fi înlocuţi cu oameni, filmul ar semăna cu o scenă din oricare zonă de conflict de pe planeta asta.

Impresia generală a filmului este de “realitate”. Poate chiar prea real. Dacă după vizionarea filmului ne-ar vizita nişte extratereştrii asemănători, lumea i-ar primi cu braţele deschise. Sau asta era şi idea?!

Deşi a trecut un an de la premieră sper că vă mai aduceţi aminte de roboţelul simpatic şi aventurile sale. Wall-e.  Iar un fan mai sârguincios a reuşit să facă un model origami al personajului. Autorul este Brian Chan iar modelul este făcut din staniol.

Precum în cazul multor origami originale, şi  pentru a-şi proteja drepturile, autorul nu pune la dispoziţie diagrama completă, ci doar liniile rămase în urma îndoirii hârtiei, şi de asemenea un filmuleţ dat pe repede-înainte.

Deşi am încercat de mai multe ori, eu nu am reuşit să recreez modelul, de aceea vă las pe voi, pasionaţi de film sau de origami, să încercaţi.

Natura divinităţii a fost şi va rămâne (cel puţin pentru încă o bună bucată de vreme) misterioasă; iar în lipsa unei dovezi palpabile, la mijloc va rămâne întotdeauna loc destul pentru imaginaţie. Una dintre abordările moderne (capitaliste, aş putea spune) Îl vede pe Dumnezeu ca pe o firmă. După Roberto Quaglia ar fi vorba despre o firmă mică: “Dio S.R.L.”

După alţii ar fi o corporaţie; şi cred că această abordare este mult mai aproape de realitate. In acest sens Francis Stokes a făcut o mini serie de 6 episoade postate pe internet  intitulată “God, Inc” (şi care este şi în colecţia mea de vod-pod-uri).

Şi dacă e vorba de comedie, merge şi o parodie. O parodie după o religie este “pastafarianismul”, credinţa în “monstrul zburător de spaghete” sau “flying spagheti monster” (FSM).

Iar pentru cei sceptici, care caută cu orice preţ o dovadă, există biserica “Gugălită”, sau  Googlism, conform căreia motorul de căutare Google este cel mai apropiat lucru de noţiunea de Dumnezeu care există.

Eu cred că ultimele două abordări combinate duc cel mai aproape de adevăr. Iată şi dovada:

Cu ajutorul unui cititor al blogului, care se semnează Taratabum, am găsit toate cele 14 episoade ale benzii desenate “Întâlnire în spaţiu”:

1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14

SFârşit

Muncă şi iar muncă.

Limbajul literar nu se împacă prea bine cu cel ştiinţific; deci pauză literară.

Însă mai fac câte un origami din când în când. Poate, cine ştie, îmi iese ceva SF.

Zilele acestea, între 5 şi 7 iunie, a avut loc la Iaşi aniversarea de 30 de ani a clubului, şi cenaclului, de literatura SF Quasar. Mi-a părut nespus de rău că din motive geografice n-am putut lua parte la un asemenea eveniment, nu doar pentru însemnătatea lui pentru fandom, cât pentru ocazia de a revedea vechi prieteni şi de a face alţii noi, pe care o oferă o astfel de întrunire. 30 de ani, totuşi, de activitate continuă nu e puţin lucru. Să ridice mâna cine a trecut măcar o dată pe la Quasar … eu le ridic pe amândouă. Una pentru vremea când,  în Iaşi fiind, mergeam pe la cenaclu săptămânal, sau asistam şi eu de două ori pe an la organizarea unor astfel de întruniri fandomice, că nu pot spune că ajutam cu foarte mult, poate chiar încurcam, însă aşa am ajuns să-i cunosc pe mulţi despre care doar auzisem şi să aud de încă şi mai mulţi; şi o mână pentru acum, când le urmăresc activitatea pe blogul lor, şi impresiile despre ei pe blogurile altora.

La mulţi ani Quasar.

După 6 ani de zile (tot în iunie) am reuşit să public al doilea text pe SFeraOnline.

Sinucigaş plătit

În ritmul ăsta, în vre-o 120 de ani o pun de-o colecţie.

Star Wreck este o serie de filmuleţe inspirate din universul Star Trek, cel mai celebru şi bine realizat fiind al şaselea (şi ultimul) Star Wreck: In the Pirkinning. Seria a pornit la drum în 1992 cu un scurt film de animaţie 2D ajungând în 2005 la un film în adevăratul sens al cuvântului, cu actori şi efecte speciale.

Autorul acestor parodii este Samuli Torssonen, fiind producător, scenarist şi în ultimă instanţă şi actor. Ceea ce este uimitor este că totul a fost făcut independent, din resurse proprii, filmările având loc într-un apartament cu două camere. De-a lungul seriei se observă îmbunătăţirea permanentă a efectelor speciale odată cu evoluţia tehnologiei şi probabil a experienţei animatorilor.

Din păcate totul este în finlandză însă din fericire este subtitrat (în engleză). Ultimul episod poate fi vizionat gratuit aici: Star Wreck: In the Pirkinning însă apare şi în ediţie DVD (Imperial Edition) cu toate efectele speciale complet refăcute şi îmbunătăţite. Episoadele mai vechi sunt disponibile spre download sau vizionare pe pagina aceasta sau pe you tube.

De asemenea pot fi vizionate în colecţia mea de filme de pe acest blog (prin vodpod).

În continuare, echipa adunată de Samuli lucrează la un proiect nou: Iron Sky. Eu unul abia aştept să apară.

Ce-ar fi dacă ne-am putea construi lumea doar mişcând din degete?

Care va să zică a apărut şi ultimul episod din Star Trek. Nu ai cum să nu fi auzit de ei mai ales că a fost unul din primele seriale sf apărute şi la noi la începutul deceniului trecut. Mărturisesc că nu am urmărit seria veche însă am avut destule “contacte” cu ea încât să ştiu şi eu cine e căpitanul Kirk şi, de ce nu, să-l îndrăgesc (ca personaj, mă refer). Şi iată că după mai mulţi ani de la episodul X, urmând modelul atâtor alte filme, producătorii se lansează în crearea unui prequel, ca să folosesc un cuvânt împrumutat dar de altfel cunoscut. Era o cerere acerbă a fanilor sau doar ajunsese povestea într-un punct mort? Într-adevăr, tradiţia “noua generaţie” pe cât de inovatoare fusese la lansarea seriei tv pe atât de greoaie devenise în transpunerea pe marele ecran. Şi aşa cum serialul a mai renăscut odată, venise momentul unui nou început, unul care să aducă personaje noi dar în acelaşi timp cunoscute, unul care să lanseze noi intrigi, care să facă loc noilor efecte cinematografice şi metodelor moderne de “luare a ochilor” spectatorilor.

Cum trebuie să menţin un echilibru între a nu povesti filmul şi a împărtăşi impresiile proprii… Filmul îşi are punctul de pornire la naşterea lui Kirk; şi cam aici se termină orice şansă de a călca pe urmele vechii serii. O meşteşugită întorsătură de situaţie aruncă totul într-o lume paralelă în care tatăl lu James moare la naşterea acestuia. E uşor de bănuit ce  efecte ar avea un asemenea eveniment asupra viitorului căpitan al navetei Enterprise; ba merg chiar mai departe şi spun că e încă şi mai de mirare cum de a mai şi ajuns în academie. Dar se pare că lumile paralele mai păstrează încă o legătură între ele, ca un fel de inerţie a faptelor. Apoi are loc un salt în timp pana la momentul în care se înrolează în academie iar acţiunea efectivă a filmului descrie cum kirk printr-un concurs de evenimente pune mana pe comanda navetei şi îşi dovedeşte calităţile de comandant.

Un alt personaj forte îndrăgit, ba chiar mai cunoscut decât Kirk aş putea spune şi care apare de-a lungul întregilor serii întruchipat de acelaşi Leonard Nimoy, e Spock; un personaj central, un “axis mundi” al universului Star Trek… ptiu că iar am comis-o (şi chiar neintenţionat). Însă o oarecare dreptate tot aveam deoarece el este cauza (mai mult sau mai puţin indirectă) a apariţiei acestei lumi paralele prin crearea unei găuri negre care îl duce înapoi în timp. Şi astel este predată ştafeta prin întâlnirea lui Spock din viitor cu Spock cel tânăr. Un moment marcant, cred, pentru orice fan Star Trek. Iar dacă aveam oarecari îndoieli asupra actorului, Zachary Quinto, mult mai cunoscut prin interpretarea lui Sylar în Heroes, am avut plăcuta surpriză să îl găsesc simpatic în rolul tânărului vulcanian.

Filmul e antrenant, presărat de acţiune şi răsturnări de situaţie,  şi  are deopotrivă dramatism şi situaţii comice. Dacă înainte nu eram un fan devotat al seriei (preferând ceva mai multă acţiune) acum abia aştept un nou episod; iar noua cale deschisă e una promiţătoare.

Asta e, am ajuns şi aici!

Fiind vorba de exerciţii de scris mi-am permis să fac şi eu o dezvoltare.

O ploaie virtuală pe un cer virtual. Circuitele electrice îmi dădeau o senzaţie de ud şi rece. Mici descărcări mă făceau să simt fiecare picătură de apă care îmi atingea piele. Le vedeam parcă cu încetinitorul cum îmi treceau prin faţa ochilor lăsând dâre de apă prin aer şi apoi se spărgeau de suprafaţa bălţilor dând naştere pentru o secundă sau două la mici umbreluţe răsturnate. Era programată o ploaie de vară, cu picături grele şi rare care semăna cu o ploaie de asteroizi. Bălţile se uniseră între ele şi transformaseră strada într-un lac a cărui suprafaţă se unduia în continuu făcând asfaltul invizibil. Dintr-o greşeală de programare ar fi putut avea chiar mai mulţi metri adâncime.

O maşină cu aburi trecu deodată brăzdând apa cu roţile ei late şi dezvelind pentru o clipă pavajul. Încă mai era acolo. Deci se putea călca în siguranţă. Pantofii îmi erau pe jumătate scufundaţi în apă şi mimau umezirea. Mi-am făcut curaj şi am călcat pe suprafaţa apei. Maşina se îndepărtă aruncând valuri de stropi în laterală, udând o pereche care stătea de vorbă sub un felinar. Deasupra capetelor aveau norişori de dialog care arătau diverse emoticonuri. Dialogul în sine era privat însă iconiţele zâmbitoare erau vizibile tuturor. Două puncte cu o paranteză deschisă spre exemplu arătau tristeţea lui că e ud şi n-are umbrelă. Cred că era mai mult un pretext de a se băga sub umbrela ei.

Umbrelă n-aveam nici eu aşa că am grăbit pasul spre adăpost. Copertina din faţa magazinului era mai mult o capcană pentru că m-am trezit deodată bombardat cu reclame de tot felul. Totul la un clic distanţă. Cred că îmi luase şi adresa de e-mail de la profil pentru că începusem să primesc notificări de la poşta electronică. Spamul, lucrul care face lumea să se învârtă.

M-am îndepărtat rapid de vitrina enervantă revenind sub duşul rece. Perechea era pe cale să se despartă. El agita în aer o umbrelă închisă iar ea îi întorse-se deja spatele. Cred că nu reuşea s-o deschidă. Lumea asta electronică, plină de butoane, ne-a făcut să nu mai ştim să apăsăm pe butoanele adevărate.

Peste toată scena s-a deschis o ferestră transparentă cu o voce apostrofatoare feminină:

-Iar stai pe invizibil? Unde umbli? Te aştept de 5 minute în ploaie. Nu puteam să ne întâlnim undeva unde e cald? Sper că ai o umbrelă.

-Vin imediat iubit-o, i-am răspuns.

Perechea dispăruse deja lăsând în urmă o umbrelă închisă, abandonată pe trotuar, în ploaie. M-am apropiat şi am ridicat-o de jos scuturând-o de apa altora. Am apăsat pe imaginea iubitei mele trezindu-mă imediat lângă ea.

-Să mergem, e o ploaie minunată afară! i-am zis şi am sărutat-o. Am apăsat butonul şi s-a deschis.

Vorbind despre benzi desenate, cu ceva vreme în urmă Cătălin m-a sfătuit să citesc două “romane grafice de bază” Watchmen şi Sandman. Ascultând îndemnul am făcut rost de Watchmen însă timpul nu mi-a permis să arunc vreo privire asupră-i până de curând. De fapt ceea ce m-a determinat a fost lansarea transpunerii cinematografice.

Banda e superbă, însă nu e pentru copii (e un roman sub formă de bandă desenată în 12 capitole).  În spatele costumelor de supereroi se ascund oameni obişnuiţi, cu anxietăţi şi probleme, cu standarde morale diferite şi cu metode neortodoxe de atingere a scopurilor. Singurul personaj cu puteri supranaturale e şi cel care nu poartă nici un fel de costum. Poate circumstanţele politice nu mai sunt de actualitate, mai ales că acţiunea se petrce într-o istorie alternativă,  însă problema condiţiei umane e universal valabilă.

Filmul nu aduce nimic în plus. Este o ecranizare fidelă a benzii desenate lucru care i-a adus şi destule critici însă cred că a fost o alegere înţeleptă a regizorului. Au fost prea multe readaptări în ultima vreme care au stricat din farmecul poveştilor originale. Iată în sfârşit şi un film care respectă litera (în cazul de faţă imaginea) cărţii. Pot spune că am urmărit filmul cu banda în mână şi am fost uimit de fidelitate (undeva la 99%).

Deci dacă aţi fost fani ai cărţii n-o să fiţi dezamăgiţi de film, iar dacă n-aţi avut ocazia să o citiţi o puteţi vedea în “imagini mişcate”.