Cei doi trec printr-o serie întortocheată de aventuri, presărate din plin cu suspans şi umor.  Astfel autorul reuşeşte să dea o nouă însemnătate noţiunii de sf, şi anume space-fun. Pentru cei care sunt deja curioşi, cu ocazia publicării celui de-al patrulea volum din serie, primul volum a fost eliberat gratuit în format electronic şi poate fi descărcat de aici:

Am găsit relativ uşor clădirea şi sala, şi am reuşit să fiu şi punctual. Înăuntru doar o persoană! autorul, după cum aveam să aflu în curând. Apoi a început să curgă şi lumea şi să se închege în două grupuri, unul vesel şi vorbăreţ pe hol şi unul mai sobru şi tăcut înăuntru. Eu nu cunoşteam pe nimeni aşa că m-am alăturat grupului mai tăcut.  Nu am apucat bine să facem însă cunoştinţă că  a intrat deja toată lumea şi a început şedinţa. “Unde e condica de prezenţă?” întreabă cineva la care vine şi răspunsul “Dosaru’ e la Secu!”. La Cornel Secu, evident, conducătorul cenaclului. Şi nici bine nu i s-a rostit numele că şi-a şi făcut apariţia. Şedinţa, însă, a fost condusă de Lucian-Vasile Szabo iar Laurenţiu Nistorescu a citit două fragmente dintr-o operă de-a sa mai mare (“nuvelă, roman, trilogie în două părţi şi jumătate sau ce-o ieşi”  după cum a caracterizat-o autorul).  Discuţiile au fost aprinse şi, dacă nu în contradictoriu, măcar la 90 de grade, însă nu s-a putut da un verdict final, toată lumea fiind de acord că trebuie citită opera în întregime, când o fi aceasta gata. La discuţii au mai participat atât Laura Ceica şi Adrian Chifu cât şi alte persoane a căror nume nu le-am mai aflat şi/sau reţinut. Poate altă dată.

În partea a doua se fac planuri administrative: se pregăteşte o publicaţie. Se storc idei constructive şi împart sarcini. După ce le primesc, membrii cenaclului se retrag unul câte unul. Ultimul care pleacă e Cornel Secu. Şi am plecat şi eu, cu bucurie că am cunoscut oameni noi şi în braţe cu vreo două reviste Helion.

The Box – reia ideaa dintr-un episod (scurt) din Twilight Zone şi o urmează îndeaproape, apoi o dezvoltă şi o extinde la lungimea unui film. E foarte bine făcut, stârnind interesul fără a face uz prea multe efecte speciale extravagande iar finalul se încadrează în stilul clasic al serialului.

The Andromeda Strain – pentru o mai bună comparaţie am revăzut ambele ecranizări, atât cea din 1971 şi cea din 2008, şi, dacă n-ar avea la bază aceeaşi carte, aş putea spune că este un “remake” destul de bun. Ultima variantă însă insistă puţin mai mult asupra unei conspiraţii, adăugând personaje suplimentare (ziarişti, politicieni), iar mai mulţi membri ai echipei nu mai apucă finalul filmului în viaţă.

The Last Man on Earth – în sfârşit am văzut şi eu filmul 1964, deşi recunosc că nu am citit cartea. Filmul totuşi nu mi-a plăcut atât de tare şi prefer, chiar dacă nu ştiu cat de fidel este cărţii, I am Legend din 2007.

Gamer – un joc de-a moarte cu voluntari din închisori (din nou?) doar că aceştia sunt dirijaţi de jucători prin internet. În afară de asta, nimic deosebit.

Padorum -  un film interesant, care merge pe un drum deja bătătorit, dar cu întoarceri interesante de situaţie. Şi nici nu e horrorul care se anunţa a fi.

Daybreakers – un film despre vampiri. Nu că aş fi un fan al vampirilor, dar eram curios ce noutate ar putea aduce varianta asata. Nici una (originală), e doar un mixaj de idei adunate de peste tot.

The Time Traveler’s Wife – un science fiction fără science, puţin romantic chiar, însă un film foarte reuşit dealtfel. Aduce atât o oază de normalitate în SF cât şi o oază de SF în realitate.

Planet 51 – o animaţie simpatică prezentând o situaţie răsturnată în care un astronaut se află în ipostaza de extraterestru pentru o altă civilizaţie. Morala? dacă te uiţi după pietre, vezi pietre, dar s-ar putea să-ţi mai scape ceva.

Avatar – aşa cum prevăzusem dinainte, filmul duce povestea cu Pocahontas în spaţiul cosmic. Singurul lucru care merită văzut sunt efectele speciale, şi aici neapărat, în 3D. Cred că e filmul care va declanşa o avalanşă de pelicule 3D, şi nu ştiu dacă sunt singurul, dar abia aştept.

Din păcate lansarea nu a avut loc din cauza unor probleme cu balonului solar care trebuia să ridice nava în atmosferă, până la 15000 de metri. În total, Helen are trei trepte şi trebuia să atingă altitudinea de 100000 de metri.  Totul a fost amânat pentru la primăvară însă, după stadiul avansat în care se află, cu siguranţă va fi un succes.

Iată o simulare a ceea ce trebuia să aibă loc:

Iar aici avem şi ştirea transmisă la teve:

Să le ţinem pumnii!

Cred că internetul e o mare de surogaţi iar noi interacţionăm unii cu alţii doar prin “avatari”, “statusuri”, “postări”, şi ne e tot mai greu să ne rupem de internet. Dacă ar exista tehnologia din film oamenii nu ar comanda roboţei cu ea, oricum destul de scumpi, ci ar naviga cu mintea direct pe internet.

Încercaţi să staţi o zi pe săptămână offline. Eu am stat sâmbătă când mi-a picat netul. Sper să mai pice!

Dar dacă nici persoana respectivă  nu-și mai aduce aminte? Sau poate niciodată n-a știut. Căci era o singură aniversare într-o viață. Și ai ratat-o.

Mai bine taci!

Unul dintre ele a avut premiera recent: District 9. Ce aduce nou? O viziune mai umană asupra extratereştrilor şi o latură mai puţin umană (binecunoscută) a oamenilor. Este vorba despre xenofobie. Un element cheie al filmului este caracterul documentar, aproape toată pelicula fiind filmată cu o cameră purtată. Locaţia contribuie din plin la sentimentul apăsător, fiind ales un cartier a cărui locuitori au fost ei înşişi evacuaţi şi relocaţi de curând, situaţie în care se află şi extratereştrii. Efectele speciale sunt folosite doar atât cât să susţină povestea, fără nici un exces. Dacă vizitatorii ar fi înlocuţi cu oameni, filmul ar semăna cu o scenă din oricare zonă de conflict de pe planeta asta.

Impresia generală a filmului este de “realitate”. Poate chiar prea real. Dacă după vizionarea filmului ne-ar vizita nişte extratereştrii asemănători, lumea i-ar primi cu braţele deschise. Sau asta era şi idea?!

Precum în cazul multor origami originale, şi  pentru a-şi proteja drepturile, autorul nu pune la dispoziţie diagrama completă, ci doar liniile rămase în urma îndoirii hârtiei, şi de asemenea un filmuleţ dat pe repede-înainte.

Deşi am încercat de mai multe ori, eu nu am reuşit să recreez modelul, de aceea vă las pe voi, pasionaţi de film sau de origami, să încercaţi.

După alţii ar fi o corporaţie; şi cred că această abordare este mult mai aproape de realitate. In acest sens Francis Stokes a făcut o mini serie de 6 episoade postate pe internet  intitulată “God, Inc” (şi care este şi în colecţia mea de vod-pod-uri).

Şi dacă e vorba de comedie, merge şi o parodie. O parodie după o religie este “pastafarianismul”, credinţa în “monstrul zburător de spaghete” sau “flying spagheti monster” (FSM).

Iar pentru cei sceptici, care caută cu orice preţ o dovadă, există biserica “Gugălită”, sau  Googlism, conform căreia motorul de căutare Google este cel mai apropiat lucru de noţiunea de Dumnezeu care există.

Eu cred că ultimele două abordări combinate duc cel mai aproape de adevăr. Iată şi dovada:

1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14

SFârşit