Fiind vorba de exerciţii de scris mi-am permis să fac şi eu o dezvoltare.
O ploaie virtuală pe un cer virtual. Circuitele electrice îmi dădeau o senzaţie de ud şi rece. Mici descărcări mă făceau să simt fiecare picătură de apă care îmi atingea piele. Le vedeam parcă cu încetinitorul cum îmi treceau prin faţa ochilor lăsând dâre de apă prin aer şi apoi se spărgeau de suprafaţa bălţilor dând naştere pentru o secundă sau două la mici umbreluţe răsturnate. Era programată o ploaie de vară, cu picături grele şi rare care semăna cu o ploaie de asteroizi. Bălţile se uniseră între ele şi transformaseră strada într-un lac a cărui suprafaţă se unduia în continuu făcând asfaltul invizibil. Dintr-o greşeală de programare ar fi putut avea chiar mai mulţi metri adâncime. Read the rest of this entry »
