Fiind vorba de exerciţii de scris mi-am permis să fac şi eu o dezvoltare.
O ploaie virtuală pe un cer virtual. Circuitele electrice îmi dădeau o senzaţie de ud şi rece. Mici descărcări mă făceau să simt fiecare picătură de apă care îmi atingea piele. Le vedeam parcă cu încetinitorul cum îmi treceau prin faţa ochilor lăsând dâre de apă prin aer şi apoi se spărgeau de suprafaţa bălţilor dând naştere pentru o secundă sau două la mici umbreluţe răsturnate. Era programată o ploaie de vară, cu picături grele şi rare care semăna cu o ploaie de asteroizi. Bălţile se uniseră între ele şi transformaseră strada într-un lac a cărui suprafaţă se unduia în continuu făcând asfaltul invizibil. Dintr-o greşeală de programare ar fi putut avea chiar mai mulţi metri adâncime.
O maşină cu aburi trecu deodată brăzdând apa cu roţile ei late şi dezvelind pentru o clipă pavajul. Încă mai era acolo. Deci se putea călca în siguranţă. Pantofii îmi erau pe jumătate scufundaţi în apă şi mimau umezirea. Mi-am făcut curaj şi am călcat pe suprafaţa apei. Maşina se îndepărtă aruncând valuri de stropi în laterală, udând o pereche care stătea de vorbă sub un felinar. Deasupra capetelor aveau norişori de dialog care arătau diverse emoticonuri. Dialogul în sine era privat însă iconiţele zâmbitoare erau vizibile tuturor. Două puncte cu o paranteză deschisă spre exemplu arătau tristeţea lui că e ud şi n-are umbrelă. Cred că era mai mult un pretext de a se băga sub umbrela ei.
Umbrelă n-aveam nici eu aşa că am grăbit pasul spre adăpost. Copertina din faţa magazinului era mai mult o capcană pentru că m-am trezit deodată bombardat cu reclame de tot felul. Totul la un clic distanţă. Cred că îmi luase şi adresa de e-mail de la profil pentru că începusem să primesc notificări de la poşta electronică. Spamul, lucrul care face lumea să se învârtă.
M-am îndepărtat rapid de vitrina enervantă revenind sub duşul rece. Perechea era pe cale să se despartă. El agita în aer o umbrelă închisă iar ea îi întorse-se deja spatele. Cred că nu reuşea s-o deschidă. Lumea asta electronică, plină de butoane, ne-a făcut să nu mai ştim să apăsăm pe butoanele adevărate.
Peste toată scena s-a deschis o ferestră transparentă cu o voce apostrofatoare feminină:
-Iar stai pe invizibil? Unde umbli? Te aştept de 5 minute în ploaie. Nu puteam să ne întâlnim undeva unde e cald? Sper că ai o umbrelă.
-Vin imediat iubit-o, i-am răspuns.
Perechea dispăruse deja lăsând în urmă o umbrelă închisă, abandonată pe trotuar, în ploaie. M-am apropiat şi am ridicat-o de jos scuturând-o de apa altora. Am apăsat pe imaginea iubitei mele trezindu-mă imediat lângă ea.
-Să mergem, e o ploaie minunată afară! i-am zis şi am sărutat-o. Am apăsat butonul şi s-a deschis.
